„Mi-am făcut un copil” îmi spune o mamă în cabinet

Apoi începe să-mi vorbească despre relația pe care o are (doar) cu copilul. Căci pentru soț, spune ea, „nu mai simte nimic”. Toată energia, tot timpul, toate emoțiile – sunt investite într-o singură direcție: copilul.

Nu e prima dată când aud asta. Și probabil nici ultima. Într-o formă sau alta, tot mai multe femei vin cu această confesiune. Unele cu durere, altele cu vinovăție, unele cu mândrie. Ca și cum, după ce au devenit mame, nu mai au dreptul sau nevoie să fie altceva.

Mamă. Dar și femeie. Dar și parteneră. Dar și… tu însăți.

Ce se întâmplă când întreaga identitate a unei femei se reduce la rolul de mamă? Când „copilul este totul” nu e doar o metaforă, ci o realitate cotidiană, trăită cu intensitate, dar și cu anxietate profundă?

Se întâmplă ceva foarte simplu și, în același timp, foarte grav: copilul devine axa centrală a existenței, iar restul vieții — relația de cuplu, sexualitatea, timpul propriu — se estompează, se dizolvă, se abandonează.

Simbioză, nu atașament

Atașamentul permite dezvoltarea. Are limite, are spațiu, are „firul invizibil” care ține, dar nu leagă. Simbioza înseamnă contopire. Un „noi” care devine o închisoare afectivă pentru amândoi.

Copilul simte când e pus în centrul universului. La început, poate chiar îi place. Dar în timp… devine responsabil de fericirea mamei, de echilibrul ei. Iar asta e o povară uriașă pentru un suflet atât de mic.

„L-am înțărcat de la sân, dar nu de la mine”

Unele mame își încheie alăptarea fizică… dar nu și pe cea simbolică. Rămân „hrănitoare exclusive” din toate punctele de vedere. Copilul simte că nu are voie să se desprindă. Nu are voie să doarmă singur, să aibă secrete, să refuze o îmbrățișare.

„L-am făcut pe el totul pentru că pe mine m-am pierdut” — spune o altă mamă. Și o spune cu lacrimi, dar și cu un fel de mândrie tăcută.

Ce se ascunde în spatele fuziunii?

– Teama de abandon (nu-l las să plece, pentru că dacă pleacă… rămân singură).
– Golul afectiv din relația de cuplu.
– Pierdere identitară.
– Vinovăția (că lucrez, că lipsesc – și o compensez prin supraprotecție).

Iubirea matură spune: „Te iubesc, deci îți dau voie să pleci”

Separarea sănătoasă nu este o trădare. Este dovada supremă de încredere. Când îl lași pe copil să se desprindă, îi spui de fapt: „Am încredere că te vei descurca. Iar eu… mă voi regăsi pe mine, în timp ce tu crești.”

Este momentul în care mama iese din simbioză și revine la feminitatea ei, la cuplu, la identitate proprie. Nu ca o negare a maternității, ci ca o recuperare a sinelui.

Urmează: „O mamă care se separă sănătos – copilul care se poate atașa liber”

Vom explora cum se face această despărțire: nu cu tăietură bruscă, nu cu vină, ci cu blândețe, curaj și limite clare.

Pentru că da, copilul are nevoie de mama lui. Dar și mama are nevoie de… ea însăși.