Există o disonanță cognitivă profundă în interiorul psihologiei românești, atât de clară încât poate fi folosită ca exemplu didactic în orice manual despre percepția inconsecventă a realității.
„Ce instrumente folosește psihiatrul pentru diagnosticare?”
Interviu + anamneză + observație + DSM/ICD = diagnostic.
„Ce instrumente folosește psihologul clinician pentru diagnosticare?”
Interviu + anamneză + observație + DSM/ICD + instrumente validate științific = păreri…
Aceasta este imaginea fidelă a paradoxului actual: acela care folosește mai multe instrumente, mai mult timp, mai multă finețe și o bază științifică mai riguroasă, este perceput ca având mai puțină autoritate în formularea diagnosticului.
──────────────────────────────
1. Originea disonanței: o profesie crescută în umbra medicinei
──────────────────────────────
După 1990, psihologia românească s-a reconstruit pe ruinele unei tradiții aproape dispărute. Dar în loc să-și revendice propriul teritoriu epistemologic — psihicul, adică exact obiectul ei de studiu —, ea a rămas subordonată discursului medical. Așa s-au născut întregi generații de psihologi clinicieni care învață să evalueze, dar nu să decidă. Care gândesc diagnostic, dar nu formulează. Care știu, dar nu îndrăznesc să spună că știu.
În multe facultăți, tinerii sunt învățați că „diagnosticul aparține medicului”. Dar această afirmație, repetată dogmatic, ascunde o confuzie conceptuală majoră: nu orice diagnostic este medical.
──────────────────────────────
2. Diagnostic ≠ medicină
──────────────────────────────
Diagnosticul nu este, prin esență, un act medical. Este un act cognitiv de clasificare și înțelegere a unui pattern — biologic, psihic sau comportamental. Când un psiholog clinician formulează un diagnostic psihologic, el nu pune etichete, ci identifică structura de funcționare a unei persoane, pe baza datelor obținute printr-un proces riguros de investigație:
– interviu clinic structurat sau semistructurat,
– anamneză detaliată,
– observație comportamentală,
– corelare cu criteriile DSM/ICD,
– și, foarte important, baterii de instrumente psihologice validate științific.
Într-o evaluare completă, psihologul poate utiliza cinci, șase, uneori chiar zece instrumente psihometrice pentru a rafina formularea clinică: teste de personalitate (MMPI-2, PAI, CPI-434), de anxietate și depresie (BAI, BDI-II, HADS), de stres posttraumatic (IES-R), scale de adaptare (WHODAS 2.0), evaluări cognitive (WAIS-IV, MoCA), și multe altele.
Acest proces nu se desfășoară în 15 minute și nu se bazează pe impresii. Necesită ore de aplicare, scorare, interpretare și integrare, precum și o formare solidă în psihopatologie și psihometrie. Rezultatul nu este o „părere”, ci o sinteză clinică validată empiric, fundamentată pe date și modele teoretice recunoscute internațional.
──────────────────────────────
3. Efectul disonanței: o profesie care se teme de propria competență
──────────────────────────────
Această teamă de diagnostic a devenit un simptom colectiv al profesiei: un mecanism de apărare instituționalizat. Psihologii evită să folosească termenul „diagnostic”, preferând expresii precum „formulare clinică”, „descriere a trăsăturilor” sau „opinie psihologică”. Dar în esență, ceea ce fac este diagnostic — doar că fără să-l numească astfel.
Această timiditate are consecințe grave: scade credibilitatea profesiei, reduce rolul psihologului la simplu tehnician, iar instituțiile (spitale, instituții, comisii) ajung să creadă că „diagnosticul” este monopol medical. Astfel, psihologia clinică ajunge să trăiască un paradox dureros: posedă cunoașterea, dar nu o exercită.
──────────────────────────────
4. Realitatea juridică: instanțele cer diagnostic
──────────────────────────────
În sistemul judiciar românesc situația este limpede. Instanțele solicită expertului psiholog să stabilească dacă o persoană „prezintă tulburări psihice, de comportament sau de personalitate”. Cu alte cuvinte, instanța cere diagnostic, nu descriere. Iar expertul care ar refuza să formuleze o concluzie diagnostică, pe motiv că „nu are voie”, și-ar încălca de fapt mandatul profesional.
Legea 213/2004 (privind exercitarea profesiei de psiholog) este clară: psihologul clinician desfășoară activități de psihodiagnostic, consiliere și intervenție. Termenul „psihodiagnostic” nu este metaforă — este exact actul de formulare a unui diagnostic psihologic, distinct de cel medical.
──────────────────────────────
5. Cum e în alte țări
──────────────────────────────
SUA: psihologii clinicieni (PhD, PsyD) sunt autorizați prin lege să evalueze, diagnosticheze și trateze tulburările psihice (California Business & Professions Code §2903).
Canada (Ontario): comunicarea unui diagnostic de tulburare psihică este un act controlat rezervat psihologilor licențiați (Psychology Act, 1991, secțiunea 4).
Regatul Unit: psihologii clinicieni, înregistrați la HCPC, au în atribuțiile standard de competență „formularea de diagnostice ale tulburărilor mentale”.
Australia: toți psihologii, indiferent de specializare, sunt instruiți și autorizați să efectueze diagnostic psihologic folosind instrumente validate și clasificări DSM/ICD.
Nicăieri în aceste țări diagnosticul psihologic nu este considerat „infracțiune de competență”. Din contră, este miezul practicii clinice.
──────────────────────────────
6. Diagnosticul – act de cunoaștere, nu de putere
──────────────────────────────
A diagnostica nu înseamnă „a eticheta”, ci a înțelege și a da sens suferinței. Un diagnostic formulat corect nu restrânge libertatea pacientului, ci îi oferă o hartă interioară. El este fundamentul conceptual al intervenției psihoterapeutice. Cum poți trata ceva fără să știi ce tratezi?
Refuzul de a formula diagnostic, sub pretextul modestiei sau al prudenței, este în realitate o formă de evitare a responsabilității epistemice. Știința nu se teme de propriile concluzii. Numai anxietatea profesională o face.
──────────────────────────────
7. Concluzie: despre curajul de a numi ceea ce este
──────────────────────────────
Psihologia românească nu are nevoie de mai multe teorii, ci de mai multă asumare. De profesioniști care să nu se teamă să spună: „Da, am evaluat, am analizat și, pe baza datelor, diagnosticul psihologic este acesta.”
Aceasta nu înseamnă aroganță, ci demnitate profesională. Înseamnă să fii loial adevărului clinic, nu fricii instituționale. Să aperi sensul profund al profesiei: a cunoaște omul în complexitatea lui și a-i reda sensul, numindu-l corect.
A diagnostica înseamnă a înțelege. A nu diagnostica – înseamnă a abdica de la propria știință. Iar o profesie care refuză să-și exercite cunoașterea devine, în timp, doar o formă fără fond.
──────────────────────────────
În loc de post-scriptum
──────────────────────────────
Disonanța cognitivă a psihologului român nu este despre cunoaștere, ci despre curajul de a o folosi. Când vom învăța să nu ne mai cerem scuze pentru competența noastră, psihologia va înceta să fie „tolerată” și va deveni, în sfârșit, respectată.
Valentin Pescaru | Psiholog clinician principal, expert judiciar
Bibliografie
– California Business & Professions Code §2903.
– Psychology Act (Ontario), 1991.
– Health and Care Professions Council (UK) – Standards of Proficiency for Practitioner Psychologists, 2015.
– Psychology Board of Australia / APS – Code of Ethics and Practice Standards, 2014.
– Legea 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog, România.
