Discernământul nu este ceea ce credem că este
(și de ce premeditarea nu îl garantează)
În ultimele zile am văzut foarte multe opinii ferme, tăioase, aparent logice:
„Dacă a fost premeditat, înseamnă că a avut discernământ.”
„Cine planifică știe ce face.”
„Nu mai avem ce discuta.”
Este o concluzie intuitivă.
Și, recunosc, este genul de concluzie pe care aș fi putut să o trag și eu, dacă nu m-aș fi întâlnit, ani la rând, cu oameni reali în situații clinice extreme.
Psihologia însă complică lucrurile. Nu ca să scuze. Ci ca să înțeleagă corect.
Ce este, de fapt, discernământul?
În limbajul comun, discernământul este adesea redus la o idee simplă:
„știe ce face.”
În realitate, discernământul nu este un punct, ci o funcție complexă, care presupune simultan mai multe lucruri:
– capacitatea de a înțelege realitatea faptei;
– capacitatea de a anticipa consecințele;
– capacitatea de a raporta fapta la norme și valori internalizate;
– capacitatea de a-și controla comportamentul în raport cu toate acestea.
Discernământul nu înseamnă doar gândire, ci și raportare morală și afectivă la ceea ce faci.
Iar aici apare confuzia.
Premeditarea este o funcție cognitivă, nu una morală
Premeditarea arată că:
– cineva a putut gândi în avans;
– a putut organiza pași;
– a putut anticipa un rezultat.
Toate acestea țin de funcționarea cognitivă.
Dar discernământul, în sens psihologic profund, presupune ceva în plus:
capacitatea de a simți semnificația umană și morală a actului, nu doar eficiența lui.
Un om poate planifica foarte bine o faptă:
– fără empatie;
– fără vinovăție;
– fără conflict interior;
– fără raportare la celălalt ca ființă umană.
În astfel de cazuri, avem planificare, dar discernământul este cel puțin problematic, chiar dacă formal pare intact.
De ce această confuzie este periculoasă?
Pentru că ne liniștește.
Dacă spunem:
„A fost premeditat, deci a avut discernământ deplin”, avem impresia că am închis discuția.
Dar în realitate:
– am redus un proces psihic complex la o singură dimensiune;
– am ignorat diferențele enorme dintre tipurile de funcționare psihică;
– am amestecat dreptul, morala și psihologia într-o singură concluzie simplistă.
Psihologia nu spune că premeditarea exclude responsabilitatea. Spune doar că nu o explică suficient.
Există oameni care planifică fără conflict interior
Aceasta este o realitate clinică incomodă.
Există persoane care:
– pot planifica rece;
– pot anticipa consecințe juridice;
– pot ascunde urme;
– pot reveni rapid la o funcționare aparent normală;
fără ca toate acestea să fie însoțite de:
– vinovăție;
– anxietate;
– remușcare;
– înțelegerea profundă a gravității morale a faptei.
A spune că acești oameni „au discernământ” doar pentru că au planificat este insuficient.
Ei pot avea un discernământ formal, dar unul afectiv și moral sever deficitar.
La adolescenți, lucrurile sunt și mai complicate
La copii și adolescenți, discernământul este în formare.
Funcțiile cognitive pot fi surprinzător de bine dezvoltate, în timp ce:
– empatia este imatură;
– controlul impulsurilor este fragil;
– raportarea la consecințe este abstractă;
– identitatea morală este încă instabilă.
Un adolescent poate planifica o faptă gravă fără să poată integra emoțional și moral ce înseamnă acel act.
De aceea, a echivala automat premeditarea cu discernământul deplin, mai ales la minori, este o eroare gravă.
Discernământul nu este „totul sau nimic”
O altă confuzie frecventă este ideea că discernământul:
– fie există complet,
– fie lipsește complet.
În realitate, discernământul poate fi:
– parțial;
– formal, dar neinternalizat;
– cognitiv prezent, afectiv absent;
– funcțional într-un plan, deficitar în altul.
De aceea, evaluarea discernământului nu este un exercițiu de bun-simț, ci unul clinic complex.
De ce avem nevoie de evaluare psihologică reală
Rolul evaluării nu este:
– să scuze;
– să justifice;
– să minimalizeze fapta.
Rolul evaluării este:
– să înțeleagă tipul de funcționare psihică;
– să diferențieze între structuri;
– să ofere un prognostic realist;
– să permită un răspuns social diferențiat.
A trata toate cazurile la fel, doar pe baza unui detaliu precum premeditarea, este nedrept și periculos.
O concluzie care nu ne liniștește, dar ne maturizează
Premeditarea arată că cineva a putut gândi. Discernământul arată dacă a putut înțelege uman și moral ceea ce a făcut.
Cele două nu sunt identice. Psihologia nu ne cere să fim indulgenți. Ne cere să fim corecți.
Iar corectitudinea, uneori, înseamnă să rezistăm tentației concluziilor simple, chiar și atunci când furia ne-ar face să le preferăm.
Valentin Pescaru psiholog expert