Autor: Pescaru Valentin – psiholog – psihoterapeut – sexolog – Bucuresti
Aud din ce in ce mai des in jurul meu: „abia astept sa vina weekendul sa ma distrez”, „abia astept salariul ca sa…”, „sa vezi ce fac in concediul acesta…”, „de luni ma apuc de…” etc.
Traim din ce in ce mai mult in viitor, un viitor probabil, o alternativa imprevizibila si incontrolabila. Unde sunt placerea si bucuria de acum?
Asteptam ziua de salariu, inceputul de saptamana sau sfarsitul de saptamana, inceputul de luna sau sfarsitul de luna, vacanta, sarbatorile sau concediul pentru a face, pentru a trai. Incarcam aceste momente cu o asteptare arzatoare, cu dor si speranta, si le consideram inconstient un fel de razbunare pentru toate netrairile de pana atunci.
O dulce speranta este adeseori urmata de o amara dezamagire caci viitorul prea-mult asteptat, prea incarcat de dorinta nu poate duce atata neimplinire. Nu poti face intr-o zi, doua sau sapte ce nu ai facut in saptamani, luni sau ani. De multe ori asteptam ceva atat de mult incat atunci cand acel ceva se intampla spunem: „asta a fost tot? Credeam ca…” A fost incarcat de atata tensiune, oboseala si eforturi incat si-a consumat partea cealalta, care nu ne mai satisface. Cand ajungi extenuat la linia de sosire nu mai ai nici macar energia pentru a te bucura, si ratezi finalul cursei. Iar apoi incepi o alta cursa, in speranta ca la finalul ei vei gasi ceea ce ai nu gasit pana atunci…si povestea se repeta, uneori trist de asemanator.
Desigur, avem nevoie de planuri de viitor, de scopuri care sa ne calauzeasca actiunile, care sa ne motiveze, dar sa nu uitam prezentul. In asteptarea marilor impliniri uitam micile placeri. Si este important sa intelegem ca de fapt nu marile realizari ne duc mai departe, caci in general sunt rare si prea-mult asteptate, ci micile bucurii, cele de aici si acum.
In epoca „fast-everything” zburam cu viteza catre destinatie ratand calatoria in sine. Mancam repede, lucram repede, ne grabim continuu si uitam sa gustam, sa mirosim, sa mangaiem, sa simtim. Uitam un principiu de baza, cel care ne-a adus aici: „Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu” – nimic nu este in intelect daca nu a fost mai inainte in simturi (trad.aprox.latin). Dar in graba noastra nimic nu mai are timpul necesar de a trece prin simturi ca sa ajunga in intelect…
Incepem sa piedem esentialul vietii, pe care din ce in ce mai multi dintre semenii nostri il exprima prin: „nu mai am putere sa ma bucur” sau „nu mai stiu sa ma bucur”.
Prea multa munca, prea multa invatatura, prea mult din orice mai putin din ce trebuie. O lipsa de masura sanatoasa caracterizeaza lumea moderna.
Ne uitam inaintea noastra si nu mai vedem langa noi, ne dorim ce au altii si nu mai vedem ce avem noi. Dorim, tanjim, invidiem, luam fara sa ne apartina. Traim si ne definim prin ceea ce avem si nu prin ceea ce suntem.
Si toate acestea ne consuma, repede-repede, asa cum traim. Platim mult pentru ceea ce valoreaza putin.
Sa ne oprim din cursa asta nebuna catre sfarsitul implacabil si sa respiram, sa mirosim, sa gustam, sa admiram; un rasarit de soare, marea, muntele sau o priveliste inseamna emotie, bucurie, relaxare, cal – cu alte cvinte aur pentru mintea agitata. Sa cautam bucuria, placerea momentului – experienta, nu actul primitiv. Poti sa mananci orice ca sa-ti satisfaci foamea, dar o mancare anume preparata este o experienta in sine.
Si nu, nu este un romantism ieftin si gretos, este o invitatie la o viata mai relaxata. Atunci cand tragi adanc aer curat in piept iti iei de fapt o portie zdravana de relaxare. Da-ti timpul necesar pentru a degusta un ceai sau o cafea, dimineata devreme, cand este liniste si racoare, ca sa incepi ziua linistit si cu o alta stare mentala. Daca tot mergi la mare asculta valurile: mintea ta, concentrata pe asta va inceta sa mai zumzaie de probleme, datorii si obligatii.
Sunt lucruri mici care vor aduce diferente mari…
Ceea ce luam de fapt cu noi cand plecam din aceasta viata sunt senzatiile, emotiile, sentimentele.
Inaintea mortii exista VIATA
