Permalink to Nevoia de a crede. Căutarea

Nevoia de a crede. Căutarea

Încă de la începuturi Omul a privit în jurul lui și a văzut Lumea în care trăia. Era necesar, era obligatoriu să o facă. De asta depindea viața lui și a semenilor lui. Ca să supraviețuiască trebuia să fie atent la ceea ce se întâmpla în jurul lui: la pământ, la apă, la pădure, la cer. Ca să supraviețuiască trebuia să încerce să-și explice, să înțeleagă ce este în jurul lui; trebuia să încerce să-și explice ce se întâmplă cu ziua și cu noaptea, cu soarele, cu cerul și cu ploaia. Cum se schimbă anotimpurile, cum se schimbă oamenii. Care sunt ciclurile vieții și morții. Pentru o minte mică erau lucruri prea mari și prea greu de înțeles. Depășeau cu mult limitele unei minți aflată încă în zorile ei….Probabil atunci a înțeles că trebuie să fie ceva dincolo de el.

Omul trebuia să supraviețuiască. Se trezea dimineața și primele lui gânduri erau legate de hrană, care făcea diferența dintre viață și moarte. Pleca, singur sau însoțit, să Caute. Trebuia să caute bine, să nu se lase învins de la primul eșec…și căuta din nou. A rămas încă în noi această căutare. Nu știm întotdeauna ce căutăm, dar atât timp cât o facem Scânteia noastră rămâne aprinsă, mergem mai departe, trăim. Căutarea aceasta ne-a ajutat să descoperim, să aflăm sensuri noi. Am înțeles, de foarte devreme, că după noapte vine zi, și după zi vine noaptea. Că după un anotimp vine altul, că după secetă vine ploaia. Nu am înțeles însă DE CE într-o zi găseam de mâncare și într-o zi nu, DE CE atunci când aveam nevoie de soare și căldură era frig și înnorat. Nu am înțeles de ce viața era cîteodată atât de puternică și câteodată atât de fragilă. Puteam doborî animale uriașe și totuși un fir de iarbă ne putea ucide, puteam îndura chinuri și suferințe greu de imaginat și să cădem secerați în clipa următoare. Vedeam cum într-o clipă Pământul se cutremura și tot ce construisem se năruia. Vedeam cum din cer cade peste noi vâlvătaia care arde totul. Și probabil ne întrebam: DE CE? Am muncit atât, am sacrificat atât pentru ca ceva mai presus de noi să distrugă totul? Și atunci probabil am realizat, din nou, că EXISTĂ ceva Dincolo de noi, de puterea și de înțelegerea noastră. Ceva ce vine și pleacă, ce ne ridică și ne doboară, ce ne dă viață sau ne-o ia într-o clipă. Ceva fără sens și fără formă, sau dimpotrivă, cu multe sensuri și multe forme. A purtat mai multe nume: duh, fantomă, abur, spirit, adică îl simți dar nu-l vezi, îl simți dar nu-l poți atinge. Adică ESTE și totuși NU ESTE. Aveam nevoie să-i dăm o formă ca să știm cu ce avem de-a face, aveam nevoie să-i dăm un nume ca să știm pe cine invocăm sau pe cine blestemăm. Nu știm cine și când l-a văzut într-un lemn, într-o piatră, într-o lumină de pe cer. Nu știm cine l-a numit prima data Duh, sau Zeu, sau Sfânt. Contează că ne-a ajutat să…credem. Să credem că ne va ajuta să găsim hrană, să supraviețuim. Omul AVEA NEVOIE SĂ CREADĂ că acest Duh, sau Zeu, sau Sfânt îl va ajuta să găsească hrană pentru el și familia lui. Asta era ceea ce îl făcea să învingă frigul, și foamea, și frica, și soarele, și lipsa, si bolile. Omul avea nevoie să știe că este de partea lui, căci, dacă era împotriva lui…văzuse deja puterea acestuia…

Peste veacuri toatea acestea au rămas în noi: și Căutarea, și Curiozitatea de a înțelege, și…Credința. Avem nevoie să Credem: că vom reuși, că vom avea, că vom ști, că vom descoperi, că vom înțelege, că vom fi puternici, că vom depăși. Avem nevoie să credem că ”mai este ceva” atunci când nu ne putem explica. Avem nevoie să credem că putem izbândi atunci când șansele ne sunt împotrivă. Toată istoria noastră ne-o dovedește: câteva zeci au infrânt câteva mii pentru că AU CREZUT că pot. Toate descoperirile științifice au fost făcute pentru că cineva a CREZUT că există ceva dincolo de ceea ce vede și înțelege. Această CREDINȚĂ ne ajută să ne depășim pe noi înșine, să mergem dincolo de noi, să TRANSCEDEM.

VREM să credem că…mai este ceva, dincolo de noi, după noi, ÎN noi. Avem nevoie să credem că…mai este ceva. Ne ajută să ne trăim viața, ne ajută să înfruntăm viața. Să mergem dincolo…de gânduri, de viață, de moarte.

Încă nu știm CE mai este. Încă nu știm cum să numim ASTA. Încă ne luptăm pentru aceste nume, căci întotdeauna al nostru ni se pare mai…potrivit decât…celălalt. Încă nu înțelegem că de fapt nici nu poate fi numit UNUL, căci nu este unul singur: un singur duh, un singur abur, un singur nenumit. Nu este UNUL căci este peste tot și dincolo de toate și de tot, peste tot și nicăieri. Fără de formă și cu orice formă. Fără de timp și cu tot timpul. Fără de putere și cu toată puterea.

Avem nevoie să credem. A rămas și probabil va rămâne înăuntrul nostru cât va dăinui ființa umană. A rămas însă în noi și căutarea. Și curiozitatea…

Ai grijă ÎN CE crezi. Ai grijă CUM crezi.