Autor: Pescaru Valentin – psiholog – psihoterapeut – sexolog – Bucuresti

             La inceputul anilor 1900 Sigmund Freud punea bazele a ceea ce avea sa devina cea mai profunda metoda de sondare a psihicului uman: psihanaliza. Desi initial psihanaliza a fost gandita ca o metoda de explorare (analizare) a psihicului uman curand ea devenea o veritabila forma de psihoterapie, caci cei ce o practicau observau faptul ca in paralel cu procesul de autocunoastere se produceau modificari substantiale ale psihicului, simptomele existente dispareau si apareau noi forme ale gandirii si comportamentului. Inca de la inceput cercetatorii in domeniul psihologiei umane, pe de o parte pentru ca marea lor majoritate erau medici, pe de alta parte pentru ca au realizat ca mintea umana in complexitatea ei nu poate fi cunoscuta peste noapte, au stabilit sistemul de formare ca psihoterapeut comparativ cu cel medical: formare teoretica de baza, analiza personala (propria psihoterapie), nesfarsite ore de practica, practica in supervizare, etc. adica un numar de cel putin zece ani de studiu si practica pana la posibilitatea de a profesa autonom. Inca de la inceput s-a pus accentul pe partea de autocunoastere, ca etapa naturala a procesului. Orele nesfarsite (a se citi: anii) petrecute pe couch-ul (trad.engl. canapea) analistului ajutau viitorul psihoterapeut sa se inteleaga pe sine, conditie obligatorie pentru a cunoaste pe altul… Acest proces de autocunoastere, de autoexplorare cu ajutorul unui terapeut cu experienta, ramane partea cea mai importanta a devenirii ca psihoterapeut. Indiferent ca poarta numele de analiza personala (specific scolilor ce analizeaza psihicului) sau de dezvoltare personala (tema pe care o voi aborda pe larg intr-un material viitor)  ramane partea cea mai importanta a procesului de formare. Cei mai multi dintre psihoterapeuti, indiferent de orientare, descriu aceasta parte ca o experienta care le-a schimbat definitiv viata (life changing experience). Pentru ca aceasta experienta sa aiba loc este nevoie de o anumita desfasurare a lucrurilor, de un anumit timp (in genere mult mai indelungat decat se promite). Sigur ca exista cazuri in care succesul este foarte rapid, in doar cateva sedinte sau luni, insa destule cercetari arata ca durata medie a unei psihoterapii, indiferent de orientare, este de circa doi ani.

Situatia sistemului de formare a ramas neschimbata pentru circa jumatate de secol cand, in plin avant al stiintei si tehnicii, dar si animate de pragmatismul specific, noile scoli psihoterapeutice aparute in SUA au avansat alte teorii si abordari, ca reactie la ceea ce oferise psihanaliza pana atunci. S-au lansat nenumarate orientari, fiecare dintre ele oferind perspective si solutii noi, fiecare promitand rezultate rapide, in doar cateva zeci de sedinte. Rezultate extraordinare dar si esecuri rasunatoare. Daca initial formarea in noile forme de psihoterapie incercase „sa arda” niste pasi si sa castige timp s-a observat ca procesul de formare nu poate fi modificat substantial, indiferent de asteptari. O psihoterapie poate fi „de scurta durata”, insa formarea psihoterapeutului, nu. In acest fel scolile s-au raliat cu mici diferente, aceluiasi sistem, bazat pe ani indelungati de studiu, practica si autocunoastere personala. Cunoasterea si transformarea (schimbarea) de sine, fara de care nu este posibila cunoasterea si schimbarea altuia.

Indiferent de situatie si realitate, naravurile raman…Noi si noi incercari, orientari, abordari in ceea ce priveste psihicul uman au continuat sa promita schimbarea si succesul imediat. Unele dintre aceste abordari au adus contributii substantiale, fara de care cunoasterea psihicului uman ar fi fost mult mai saraca: NLP-programarea neurolingvistica, analiza tranzactionala, fiind unele dintre cele mai cunoscute dintre ele, altele au ratat in ceea ce priveste transformarea intr-o forma viabila de psihoterapie.

In incercarea de a se atinge succesul, de a se obtine rezultate imediate, din scolile „mari” s-au desprins tehnici si abordari specifice, utilizate in diverse domenii, in general comerciale (in afaceri, vanzari, marketing etc.). Formarea in diferitele abordari (caci demult nu mai pot fi numite „scoli” sau orientari psihoterapeutice) a devenit ea insasi o afacere, promitandu-se succesul instant. Procesul de formare s-a subtiat corespunzator (atentie, nu in detrimentul costurilor, care au ramas foarte mari) astfel incat, in ultimii ani suntem martorii unei explozii de specialisti in succes si reusita.

Dintre curentele aparute in ultimii douazeci si ceva de ani, se afla coaching-ul. Initial aparut in zona de bussines, antrenoratul  (trad.rom: coach) s-a ocupat cu real succes de …succesul oamenilor de afaceri. Intrat pe o nisa libera – a afacerilor si orientandu-se la nivel de conducere, coach-ul era mai putin interesat de personalitatea managerului si mai mult pe problemele din organizatie, relatiile cu angajatii si dintre angajati etc. Lucrand mult cu goal (scop, tel) cu task-uri (sarcini de serviciu) coaching-ul a repurtat victorii semnificative in multe companii, si sunt destule declaratii ale celor care au beneficiat de acest tip de servicii. Spiritul american, bazat pe rezultate imediate (practice) si pe succes, s-a infiltrat puternic in economiile din toata lumea. Atat de puternic incat este usor de observat modificarea vocabularului in textele si limbajul din firme si companii, prin introducerea unor termeni specifici.  Nu a trecut insa mult timp si propriul succes a facut ca acesti coach sa considere ca pot sa rezolve orice situatie, indiferent ca este vorba de organizatie, de afacere sau de…viata personala, de individ, de grup sau de familie. Mai mult decat atat, mirosind o buna afacere, iau nastere multime de scoli de coaching ce promit oricui ca-n doar cateva luni pot sa invete cum sa-i schimbe pe altii, sa le aduca acestora prosperitatea si $uccesul.

Iata ce spune una dintre aceste scoli: <<Coaching inseamna “antrenament” si este un termen imprumutat din sport. Coaching-ul se refera la un parteneriat intre un coach (antrenor) si clientul sau, client care doreste sa atinga un obiectiv anume, in sensul evolutiei sau cresterii performantei sale – in plan profesional sau individual.

 Are o viziune eminamente practica si pozitiv orientata spre dezvoltarea potentialului uman. Exista coaching eclectic, coaching specific – NLP, neuro-semantica, coaching sistemic, focusing, analiza tranzactionala etc – sau coaching informal, de exemplu coachingul bazat pe principii spirituale.

Veti intalni, in esenta:

  1. Business Coaching: “executive”, “corporate”, “career”, “leadership” coaching sunt doar cativa dintre termenii pe care ii puteti gasi in articole, pagini web sau carti. Acest tip de coaching este adresat cresterii performantei in plan profesional – de la abilitati de comunicare la cele manageriale, de branding personal si multe altele.
  2. Life Coaching: se adreseaza vietii personale, acolo unde oamenii vor sa dezvolte relatii mai bune, sa comunice eficient, sa isi stabileasca scopuri armonioase a caror atingere genereaza satisfactie, echilibru, autocunoastere, autocontrol, sanatate etc.>>

Iata cum, pe nesimtite, imbatat de propriul succes coachingul a intrat pe o alta directie, cea a vietii personale. Sigur ca unele principii si abordari pot avea efecte, dar ce ne facem cu nevasta careia nu poti sa-i dai „sarcini de serviciu” si nici nu poti sa o concediezi. La fel cu „ala micu`” care nu vrea sa mai lase telefonul din mana. Ii tai din salariu? Schimbi organigrama? Schimbi responsabilul de resurse umane? Las gluma la o parte, dar ceea ce nu pot lasa la o parte este continuarea citatului de mai sus: <<Coachingul are ca si principiu de baza convingerea ca orice om are in el toate resursele necesare atingerii obiectivelor benefice pe care si le poate propune. Nu se bazeaza pe conceptul de personalitate, asa cum este el formulat de psihologia academica, si considera ca acest concept – desi are anumite beneficii – limiteaza viziunea asupra fiintei umane si asupra accesului la potentialul ei imens, dintre care o parte este, aproape intotdeauna, latent. Opereaza atat cu mintea constienta, cat si cu subconstientul, in functie de tipul si metoda de coaching.>>

Ce este foarte interesant este ca textul, sub diverse forme, este regasit, printr-o prelucrare specifica, unic-romaneasca, la multe scoli din Romania si nu din strainatate. Marea majoritate, (daca nu toti) marii coach din lume sunt PSIHOLOGI, adica au studiat mult psihologia umana inainte de a deveni coach, si nici unul dintre acestia nu va nega importanta psiholgiei umane si deci a conceptului de personalitate!

Si daca nu era destul citatul continua:

<<Ce nu este coachingul?

  1. Nu este psihoterapie: aceasta presupune existenta unei afectiuni psihice si a unui psihodiagnostic, precum si a unor metode de remediere.
  2. Nu este consiliere psihologica: consilierea se adreseaza indivizilor sanatosi, are in centru evaluarea psihologica si sfatuirea clientului, in scopuri adaptative.
  3. Nu este mentoring: acest proces presupune ca un expert intr-un domeniu profesional anume sa “ia sub aripa protectoare” si sa il supervizeze pe un alt coleg, cu un grad de experienta mai mic.
  4. Nu este training: nivel in care grupuri de oameni sunt instruiti, in cadrul unui proces de formare cu tema specifica.>>

Autorul nu putea fi mai departe de realitate prin toate elucubratiile emise: adica cei care vin in cabinetele de psihoterapie sunt bolnavi psihic ?!?, si, ca sa zic asa: „cu acte in regula” (adica diagnostic)?!!

In cazul multor profesii care lucreaza cu omul si situatiile complexe si complicate prin care acesta trece, mentorul, supervizorul, este cel care te ajuta in relatia cu clientul tau, tocmai datorita propriei (indelungate) experiente. Este ceea ce fiecare incepator in ale psihologiei, psihoterapiei etc. are nevoie ca de aer ca sa faca primii pasi. Nu, ei se lauda exact cu lipsa acestei situatii, asa cum, in alte texte, se lauda cu lipsa unui cadru deontologic care, vezi-doamne, i-ar limita si inregimenta?!

Este interesant ca formarea ca si coach se desfasoara de multe ori dupa tipicul trainingului; partea individuala este slab reprezentata.

Si ar mai fi inca multe de zis. E foarte probabil ca voi fi acuzat de diverse stari si sentimente. Sunt obisnuit. Cred insa ca cel din fata noastra, client, pacient sau cum vreti sa-i spuneti, trebuie sa fie tratat cu responsabilitate si profesionalism. Si nu te poti ocupa de viata si implinirea altui om pana nu te-ai ocupat de alte tale.

Primum non nocere ! Inainte de toate nu face rau ! Cu alte cuvinte, intai ai habar de ce faci, ca sa nu produci si mai multe probleme celui din fata ta.

De fapt ceea ce ma supara cel mai tare este superficializarea tratarii/abordarii omului. Se neaga cu o usurinta jignitoare zeci de ani de studii si experienta pentru avantajul a „Cinci cai catre succes”, „Sase pasi pentru fericire”, „Zece trepte catre reusita” etc.

Un coach format in mai putine ore decat un frizer (cu tot respectul pentru frizeri) vrea sa-l invete succesul pe un altul..

Nu mai conteaza omul, trairile si emotiile. Ce personalitate, ce istorie de viata. Ce suferinte. Ceea ce conteaza este Succesul !