Sunt trist; am fost la un pacient sa-i fac o examinare psihologica, al catelea oare?….Pacientul, un barbat de 70 de ani. Imi deschide o doamna cu parul nins si cu niste ochi albastri minunati si ma pofteste inauntru. O casa eleganta, cu tablouri multe, genul clasic, cu rama groasa, aurita si cu o suma de obiecte scumpe, de un bun gust covarsitor, totul prafuit, o casa odinioara frumoasa, dar care nu a mai fost ingrijita de ceva vreme – un fel muzeu in care nu poti vorbi tare. Ochii ei calzi au insa o stralucire trista, innegurata, iar halatul, odata elegant, a trait vremuri mai bune. Ma saluta cu respect, aproape inclinandu-se in fata mea, cu un respect strain de vremurile noastre, dovada a unei educatii elevate si ma intreaba daca doresc o cafea sau un ceai. Imi este imposibil sa o refuz si, in scurt timp primesc un ceai de iasomie (cum o fi stiut ca este ceaiul meu preferat?) intr-o ceasca ce-mi aminteste de saloanele protipendadei de altadata. Nu pot sa nu observ oja de pe unghii, sarita pe alocuri si bijuteriile grele, din argint imbatranit. Incepe sa vorbeasca trist:  „stiti, v-am chemat pentru sotul meu, e bolnav rau si sta la pat de mai multi ani”. Incepe sa depene o poveste despre „barbatul ei” – „o mandrete de ofiter” cu care s-a casatorit de nici nu mai stie cati ani, mult peste jumatate de veac; dupa razboi se face aviator si a zburat prin toata lumea pret de 40 de ani. Nu uita niciodata sa-i aduca sotiei un cadou din calatoriile lui – asa imi explic lucrurile de prin casa, un fel de jurnal nescris de calatorie. Au avut o casnicie minunata dar fara copii; in acest moment al povestirii o lacrima ii fuge din coltul ochiului. „Sunt singura…- continua cu voce stinsa – si nu mai stiu ce sa fac pentru el”. O rog sa ma conduca in camera lui. Intru, si imaginea pe care o aveam in minte – a ofiterului „inalt si mandru” se naruieste: intins in pat, o amintire a unui barbat – slab, cu privirea pierduta, barbierit de o mana nesigura, imbracat cu o pijama uitata de vreme. Incerc un dialog de care imi este aproape rusine caci cuvintele mele strica tacerea si nu primesc nici un raspuns, insa trebuie sa-mi fac treaba pentru care am fost chemat. Nu-mi poate raspunde decat ingaimand niste sunete neinteligibile – nu pot afla cum il cheama, nici data in care suntem, si nici macar daca vede ca este zi sau noapte – NIMIC. Sotia ii da cu o lingurita de argint (probabil din setul de cesti de ceai) cateva picaturi de apa, asa cum il si hraneste, de mai multi ani. Imi dau seama rapid ca nu mai are rost sa continui – diagnosticul este clar: DEMENTA, probabil Alzheimer. Ies din camera si incep sa-i vorbesc despre ce se intampla de fapt, ce inseamna boala de care sufera si la ce se poate astepta de acum incolo. Isi aminteste ca situatia a avansat incet, de cativa ani, incepand cu uitarea lucrurilor marunte pana cand a venit ziua in care „a cazut la pat si nu m-a mai recunoscut”. De atunci nu s-a mai putut misca si nu a mai putut face nimic singur…Este impietrita la auzul faptului ca nu exista un tratament pentru boala lui, mai ales in stadiul in care se afla. Incerc sa o incurajez (se mai poate oare?!) spunandu-i ca nu este vina nimanui, ca nu exista ceva ce ar putea face si nu face. Plange incet si spune ca-i este din ce in ce mai greu sa-l ingrijeasca, sa-l spele, nu vorbeste cu ea si nu o mai recunoaste – si asta dupa jumatate de veac impreuna. La plecare mi-l arata pe sot pictat intr-un tablou de catre o mana dibace, in tinerete, mandru si demn intr-o impecabila tinuta militara – pare un general al unor batalii deja castigate.

Pe drum ma gandesc a cata situatie de acest fel este – triste amintiri ale unor persoane, acum biete fiinte prabusite in paturi reci, uitate parca de viata, care doar palpaie in ele; incapabile de a mai face lucruri marunte, la granita dintre realitate si delir, intr-o lume a lor, mai aproape de cealalta decat de aceasta. Fiinte fara sperante, dar cu o urma indurare pe chip. Parca cer demnitatea de alta data, verticalitatea unei fiinte care se poate hrani singura, care poate vorbi si care mai poate surade. Unii raman blocati in timpuri trecute, vorbind din nou si din nou despre intamplari din tinerete, ca si cum refuza sa traiasca intr-un prezent care nu-i mai ajuta. O boala ticaloasa, care nu doare, dar oare exista suferinta mai mare decat sa fi neputincios, sa treci pe rand prin frica, furie, delir, halucinatii, sa-ti dai seama ca esti bolnav si nu poti face nimic, sa vrei sa urli si sa nu poti?…

Ma gandesc la nenumaratele povesti pe care le-am ascultat de-alungul vremii, depanate de cei din familie, la lucrurile pe care le-au facut acesti oameni –fauritori de timp si fapte. Am intalnit oameni de diferite profesii, cu educatie si cultura atat de diferite – boala nu a ales, a lovit crunt, a distrus iremediabil si cu o rapiditate nimicitoare. Tratamentul nu poate face prea mult, intarzie, cateodata recupereaza pe timp scurt, dar nu poate opri, nu acum….poate in viitor…

Ma gandesc la fiinta umana, la eleganta, la prestanta, la demnitate. Nu alegem sa primim viata, nu stim cat alegem cum sa traim viata, dat cum sa o sfarsim? Ani de tristete si uitare a celor dragi, petrecuti intre cearceafuri ude si reci? Este asta un mod de a sfarsi? Am trait in picioare de se sa plecam in genunchi? Nu avem o alta cale? Sa incheiem decent, ca fiinte superioare, cat timp mai putem zambi catre cei dragi si cat mai putem sa-i stangem in brate?

Nu este o tema usoara: cum sa murim. Probabil nu va fi niciodata, cat timp ne este atat de draga viata. Dar demnitatea fiintei umane? Cu ea cum ramane? Suferinta inalta, purifica? Spuneti-le asta celor care au o boala incurabila, pentru care nu mai exista remediu sau alinare. Egoism – al celor care nu mai pot sa traiasca, care nu mai vor sa traiasca? Se spune ca ei nu se mai gandesc la cei dragi daca se gandesc la astfel de „lucruri”. Dar cum este cu cei dragi, care ii vad pe…cei dragi incapabili sa vorbeasca, sa manance – copii neajutorati la sfarsitul propriei vieti? Cand ei vad amintiri ale unor fiinte iubite…

Nu va fi niciodata usor sa vorbim despre moarte dar cine suntem noi sa hotaram in numele altuia pentru care viata a ajuns de neindurat? Nu ar fi oare mai decent sa ne putem hotara singuri cum si cand plecam din viata – atunci cand inca mai intelegem ce este viata?