In sensul de fata conceptul de Sine este echivalent cu cel de Eu. Eul este partea din noi de care suntem imediat constienti. Este nucleul persoanei (si personalitatii) noastre, partea accesibila cea mai profunda din noi, criteriul existentei si identitatii noastre, si rezida in simtul/parerea pe care il avem despre noi insine. A lasa deoparte acest pivot al existentei noastre, al personalitatii noastre, echivaleaza cu pastrarea invelisului si aruncarea continutului. Chiar daca elemente ale personalitatii noastre se pot schimba, identitatea Eului are continuitate pentru a permite functionarea normala a fiintei noastre.
Conceptul de sine este complex si profund. Aceasta complexitate a oferit nenumarate moduri de abordare a problematicii sinelui, respectiv a stimei de sine. Va voi prezenta cateva dintre aceste abordari, pe care le consider cele mai importante dar si cele mai relevante:
1.Narcisismul
Constituirea sinelui reprezinta un proces dinamic care incepe la nastere si continua toata viata. Depinde in cea mai mare masura de calitatea experientelor vietii. Inca de la nastere copilul are nevoie de intreg suportul parintilor pentru a se dezvolta. El trece de la o dependenta totala de acest suport la o nevoie profund instalata de apreciere din partea semenilor. Copilul invata „sa se vada” in functie de modul in care este tratat. Valoarea pe care el o da acestui „tratament” este cea care ii va conduce dezvoltarea si functionarea de mai tarziu, ca adult. Variatiile in sens pozitiv sau negativ au efecte profunde (si cu greu sau deloc modificabile) asupra persoanei. Spre exemplu, un concept de sine pozitiv are la baza certitudinea ca esti iubit, apreciat, ca stii ce este dragostea, o accepti si ai capacitatea de a o darui (de a iubi alte persoane); este desigur cazul copilului care a fost iubit, ingrijit, apreciat, respectat si care a „invatat” toate acestea de la persoanele care l-au ingrijit. Un concept de sine negativ, este, dimpotriva, unul de rejectare, de non-valoare, de neapreciere si este cazul copilului caruia nu i s-a aratat dragoste si apreciere/afectiune (atentie – fara legatura cu modul in care a fost ingrijit sau hranit).
Imediat dupa depasirea perioadei de dependenta totala copilul continua drumul in desavarsirea sa ca persoana, cautandu-si sensul existentei. Experienta proprie, imitarea, invatarea prin incercare si eroare sunt doar cateva dintre metodele pe care le utilizeaza. Dincolo de acestea insa este sprijinul neconditionat al parintilor, dragostea, afectiunea, aprecierea si respectul acestora, care nu fac altceva decat sa alimenteze dezvoltarea/delimitarea copilului ca persoana separata, unica. Aceasta „alimentare” face ca si copilul sa ceara in continuare, din ce in ce mai mult. El stie ca nu poate supravietui fara acest sprijin si face totul ca sa si-l asigure; un instinct al vietii, al supravietuirii il indreapta inconstient catre aceasta cerere, din ce in ce mai mare. Se dezvolta astfel in copil un sentiment de omnipotenta, deiubire de sine fara limite (de genul „eu merit totul pentru ca sunt singurul, mi se cuvine si sunt cel mai, si cel mai…”), ceea ce numim narcisism. Intre anumitelimite, pe care tot parintii le transmit copilului, acest sentiment de iubire de sine se autoinscrie intre granitele unei persoane care invata ca trebuie sa incerce, sa lupte, respectand insa „granitele” altora. In acest moment incepe sa se confunde acest narcisim (dealtfel sanatos asa cum este el descris aici) cu ceea ce numim in limbaj comun incredere in sine. Este momentul in care copilul face diferenta intre sine ca persoana si ceilalti. Daca a dobandit incredere in sine, in posibilitatile, puterile si limitele lui va invata sa se respecte ca persoana, asa cum ii va respecta si pe ceilalti ca persoane si va intelege valoarea pe care o are ca fiinta unica si pe care o poate dezvolta spre nivelul (potentialul) ei maxim. In acest proces deautocunoastere si de autodelimitare copilul se diferentiaza atat psihic dar si fizic, incheind cu identificarea de gen si rol (afla carui sex ii apartine si care este comportamentul normal pentru acest sex si intre sexe).
2. Conceptul de sine
In aceasta abordare conceptul de sine are patru componente: identitatea personala, stima de sine, imaginea corporala si performanta rolului.
Identitatea personala se refera la modul in care persoana se identifica pe sine, incepand cu numele propriu, cu descrierea si functionarea ca persoana, sexul caruia apartine pana la diferentierea de celelalte persoane (sa nu uitam cat de neplacut ne simtim cand o alta persoana ne greseste numele sau ne confunda).
Stima de sine se refera la autopercepere si autoevaluare in functie de relatia cu persoanele semnificative, cu experienta de viata. In fond acesta reprezinta modul in care persoana se „vede pe sine”, separat sau in relatie cu ceilalti. Valoarea pe care persoana si-o atribuie ii confera o pozitie mai mult sau mai putin buna in proprii ochi sau in ochii celorlalti. In ordinea cronologica (normala) insa stima de sine trebuie sa existe inaintea compararii cu ceilalti. Conteaza mai intai parerea mea despre mine (respectul meu fata de mine), modul in care eu ma tratez pe mine si, de aici rezulta modul in care ii voi lasa pe ceilalti sa ma vada/sa ma trateze („trateaza-i pe altii asa cum vrei tu sa fi tratat”). „Cine sunt eu?” trebuie sa fie inainte de „cine cred ceilalti ca sunt?”. Una dintre definitiile personalitatii spune ca „aceasta este intersectia dintre parerea mea despre mine, parerea mea despre ce as vrea sa fiu si parerea celorlalti despre mine (de fapt intersectia a trei planuri esentiale ale vietii noastre: real, ideal/imaginar si simbolic). Daca stiu cu adevarat cine sunt, daca amincredere in cine sunt, voi fi stii cum sa le arat cine sunt si celorlalti dar, in acelasi timp voi fi si mai greu de influentat/manipulat.
Putem vorbi aici de ceea ce se numeste „impacare cu sine” („ma simt bine in pielea mea”), atat de importanta in viata si functionarea persoanei, ceea ce reprezinta de fapt insasi atitudinea de viata a acesteia. In aceasta dimensiune includem si imaginea de sine, respectiv imaginea corporala adica modul in care persoana se percepe pe sine ca infatisare exterioara. Impacarea cu sine se traduce in fapt prin imaginea corpului intern ce se reflecta in identitate, si este o sinteza a infatisarii si a functiilor, ce include capacitatile si limitele sale.
Performanta rolului consta in relatia dintre capacitatile persoanei si transpunerea lor in practica, adica utilizarea calitatilor/capacitatilor proprii in atingerea scopurilor. Cu alte cuvinte am plecat de la „cine sunt eu” la „unde sunt eu”, care este pozitia mea in societate; cum mi-am folosit resursele in atingerea telurilor si cat sunt de multumit de aceasta. „Cine sunt” se intalneste cu „cine am vrut sa fiu”.
In abordarea de fata componentele au fost explicate separat doar pentru ca intelegerea sa fie mai usoara, in mod real aceste componente sunt strans si inseparabil legate intre ele, functionarea sau nefunctionarea uneia fiind strans legate de aceeiasi stare a celorlalte.
In anumite momente pot exista tensiuni intre diferitele componente ale Eului dar atitudinea trebuie sa fie de impacare cu sine si nu de conflict. Atitudinea „nu-mi place de mine”, sau mai rau, „ma urasc” nu lasa loc de prea multe actiuni si consuma energia persoanei in directii gresite, in loc sa utilizeze aceasta energie intr-o schimbare reala, necesara si dorita. Daca fiecare dintre aceste componente este bine, stabil si armonios dezvoltata, in legatura si in concordanta cu celelalte, afectarea temporara a stimei de sine in cazuri extreme (boli, pierderi, decese, traume, accidente, separari etc.) poate fi depasita.
3.Iubirea de sine
Plecand de la premiza ca exista o persoana, unica si irepetabila, complexa, o oglindire a intregului Univers („o lume intr-o lume”) pare deja suficient sa consideram ca exista destul potential si valoare in aceasta persoana ca sa merite iubirea noastra. Stim deja ca suntem fiinte ce nu pot supravietui, si nu se pot bucura cu adevarat de viata daca nu suntem iubite si nu iubim. Se pune astfel intrebarea: ce este iubirea de sine?
Am auzit de nenumarate ori la pacientii mei: „traiesc doar pentru copii mei, nici nu ma mai gandesc la mine”, sau „eu traiesc pentru ceilalti, nici nu imi pasa de mine”, „nu ma ingrijesc, uit sa si mananc” etc. Am intrebat: „care este scopul pentru care faci asta?” – „Pai, sa fie ei bine”….
Dar, cat de bine le este acestora cand, dintr-un sprijin important, mama sau tatal, sau sotul, cedeaza, psihic si/sau fizic dezvoltand o suferinta grea, o boala ce poate necesita internarea in spital sau chiar o operatie, transformandu-se in fapt in exact ceea ce nu doreau: o problema, o greutate pentru „ceilalti”.
Nu inseamna oare aceasta ca ceva nu este corect, nu este normal in situatia descrisa anterior? De ce sa uitam sa ne iubim pe sine? Noi nu suntem persoane, nu meritam o minima atentie, o minima ingrijire ca sa putem merge mai departe, ca sa ne putem atinge telul propus? Nu te poate ingriji nimeni mai bine decat o poti faci tu insuti. Cine stie mai bine ceea ce ai tu nevoie, cand trebuie sa te hranesti, sa dormi? Cine-ti cunoaste mai bine nevoile, dorintele, emotiile, sentimentele, idealurile? Daca uiti de tine inseamna ca negi faptul ca existi, ca esti unic si irepetabil, si, mai mult decat atat, o persoana…
Copilul bolnav are nevoie sa fie vegheat, dar are nevoie de o mama la fel de bolnava langa el, pentru ca aceasta a uitat sa manance si sa se odihneasca atat cat trebuie ca sa poate avea grija de copil in continuare?
Nu cumva aceasta iubire de sine, in sensul descris mai sus, se intalneste cu uninstinct de supravietuire, de conservare pe care il avem in noi, si care ne ajuta sa mergem mai departe in cazuri de criza majora (boli, decese, traume, accidente, despartiri). Poate ca „sa nu-ti faci rau singur” ar trebuie sa fie unul dintre principiile de baza ale vietii noastre.
In cazul in care acest principiu functioneaza cu adevarat fiinta noastra poate merge mai departe indiferent ce se intampla. Masura in care iubirea de sine ramane la un nivel sanatos (stiu, m-ati acuzat deja de instigare la egoism) este data de respectarea limitelor si sentimentelor celorlalti, caci, sa nu uitam nici o clipa, si ei sunt persoane…
4. Relatiile sinelui
Acesta ultima abordare urmareste patru vectori importanti ai vietii noastre:
Relatia eu-sine
Cu alte cuvinte relatia pe care o am cu mine insumi, cu partile mele „componente”: fizic, psihic, dorinte, nevoi, sentimente, emotii, idealuri, adica tot ceea ce insemn. Ma respect, ma inteleg, ma aprob sau ma denigrez, ma neg, ma invinovatesc etc. Impacarea cu sine rezida in energia pe care o conserv si o directionez in a ma dezvolta, trainic si complex sau, dimpotriva, in a ma pedepsi si minimiza.
Relatia eu-ceilalti
Reprezinta modul in care ma raportez, in care interactionez cu ceilalti. O buna autocunoastere ca persoana, cu lucrurile care ma caracterizeaza ma pune de fapt in contact cu modul in care exista si functioneaza ceilalti. In fond, daca eu am nevoi, dorinte, sentimente, suferinte, este foarte probabil ca si celelalte fiinte/persoane sa le aiba; ceea ce inseamna ca daca eu doresc respectarea propriilor „hotare” este necesar ca si eu sa le respect pe ale celorlalti. Daca relatia cu ceilalti este buna, daca exista interactiune, schimb, echivalenta, echitate, inseamna ca am putut sa le arat cine sunt cu adevarat si ca ei sunt langa mine pentru acest lucru.
Relatia eu-a face
Toate cele de mai sus raman fara finalitate daca nu exista o punere in act, o implinire a lor. Nu-mi foloseste sa ma cunosc foarte bine si sa nu ajung acolo unde imi doresc. Ceea ce inseamna ca o buna cunoastere si apreciere de sine este „veritabila” cand isi gaseste un sens existential, de implinire a potentialului maxim, a valorii de sine – atingerea idealului de viata. Pozitia activa este de preferat celei pasive. Activismul creste probabilitatea implinirii. Pasivitatea, dimpotriva.
Relatia eu-viitor
Este in stransa legatura cu cea anterioara. Unul dintre atributele fiintei umaneeste indreptarea catre viitor, capacitatea de a gandi dincolo de imediat, de a planifica, de a prevedea. Importanta majora a telului nu este data de definirea lui exacta ci de existenta lui, caci aceasta inseamna automat o directie/un sens, iar aceasta inseamna motivatie, fapt ce pune in miscare toate resorturile energetice si volitionale ale fiintei. Discutia se poate extinde daca abordam calitatea telului, natura lui, posibilitatea reala de atingere, material versus spiritual, etc.
Abordari, perspective, scoli, curente de gandire diferite. Indiferent de ele, ramane importanta temei: atat timp cat putem sa ne raspundem cu sinceritate la intrebarea „cine sunt” avem cel putin o sansa de succes. Ca sa aflati pe unde va aflati in gasirea acestui raspuns va propun un mic exercitiu. Scrieti douazeci de fraze care sa inceapa asa: „eu sunt….” dupa care cititi-le si vedeti ce va „inspira” cele scrise. Puteti sa mi le trimiteti si la discutam impreuna…
