Siliconul a ajuns sa faca parte integranta din cultura romaneasca. Prezent pretutindeni, de la emisiunile subtiri de seara pana la piscinele de fite, de la prima pagina pana la ultima pagina a publicatiilor de tot felul, siliconul da inca o lovitura. Inventatorul acestui material poate fi mandru: nu a intrat in constiinta populara ci si in sanul ei. Zilele acestea se joaca un nou si mizer episod, inca o repetitie a subiectelor deja tratate: justitie televizata, vedete de carton/silicon, isterii de masa si in masa, etc. Dincolo de absurdul conflictului si al situatiei, subiectul mi-a adus in minte poate una dintre cele mai ciudate patologii psihice: dismorfofobia. Dismorfofobia sau tulburarea corporala dismorfica este definita ca fiind obsesia sau preocuparea exagerata pentru un defect fizic (in general minor). Persoana afectata arata normal pentru cei din jur, insa nu si in viziunea ei; defectul fizic fiind deseori doar in imaginatia ei. Imaginea corporala este distorsionata si persoana traieste sub teama imperioasa (fobia) ca este defecta corporal. Suferinzii cred adeseori ca solutia miraculoasa este chirurgia estetica. Acest lucru insa nu este posibil pentru ca defectul nu este real, ci doar in mintea lor. Chirurgia estetica poate chiar inrautati situatia, pentru ca persoana respectiva poate vedea rezultatele interventiei ca fiind dezastruoase sau minunate, ambele variante ducand la o noua interventie estetica. In strainatate (nu stiu daca si la noi) exista multe discutii referitoare la „cat este de ajuns”, conflictul intre nevoia de bani a medicilor si deontologia care ii obliga sa nu faca o operatie care nu este necesara fiind o tema indelung dezbatuta. Activitatea mea profesionala m-a adus in contact cu persoane care sufereau de o astfel de patologie, si imi aduc aminte, inca surprins, de faptul ca pacientele erau femei superbe (de la natura). Patologia in sine si psihoterapia ei necesita multe discutii, printre care masura in care chirurgia estetica poate remedia in realitate ceva ce se afla in imaginar.
Nu poti repara la exterior ceva ce este stricat in interior.
Largind insa cadrul discutiei ar fi interesant sa ne gandim la imaginea de sine, la acest concept strans legat de felul in care o persoana „se vede” pe sine. Parte a unei constructii vitale pentru om – increderea in sine, imaginea de sine este un concept puternic atacat si manipulat de cultura ultimilor ani, care pune accent pe aspect mai mult decat pe continut. Renumita expresie „ambalajul vinde marfa” pare foarte potrivit si in relatie cu aspectul fizic. De la felul in care (inca) mai sunt promovate modelele feminine (masura zero este un deziderat pentru multe femei) pana la noile tehnici si proceduri estetice, frumusetea nu mai este de mult un concept ci o realitate a zilelor noastre. Fel de fel de studii arata ca oamenii frumosi au mai mult succes, sunt mai populari si castiga chiar mai bine decat ceilalti. Toate acestea creaza o presiune inconstienta asupra omului modern, prea atent la aspectul exterior si prea putin la educatie si cultura. Avem nenumarate exemple de asa numite vedete care se pot lauda mai degraba cu numarul de interventii estetice decat cu cel de carti citite. Nevoia de atentie este o nevoie umana profunda si puternica. Toti avem nevoie sa fim admirati, respectati, „vazuti”.
Felul in care ne satisfacem aceasta nevoie este insa mai mult sau mai putin sanatos…Pentru unii poate fi o combinatie de interventii estetice, scandaluri si conflicte (juridice) fara sfarsit…
Va mai propun insa o directie de discutie: unicitatea. Fiecare om cu care vorbim ne va spune la un moment dat despre nevoia lui de unicitate, de singularitate, pe care unii o cauta cu obstinatie toata viata. Paradoxul vietii moderne face ca, din ce in ce mai des, sa vedem in jurul nostru nu unicitatea, ci repetitivitatea unor lucruri: buzele ca doua basti, sani de vreo cinci modele etc. Aveam un prieten care mi-a spus odata o chestie ce mi-a revenit in minte au prilejul acestui articol; el vorbea, referindu-se la o celebra revista pentru barbati, plina cu poze de femei: „eu, dupa 1970 nu am mai cumparat revista, ce sa vad, acelasi model de sani?”!!! Profunda afirmatie. Multe dintre emisiunile si evenimentele mondene sunt mai putin prezentari de personalitati ci mai mult reclame la cabinetele de estetica….
Si atunci, de ce ar vrea cineva sa aiba aceeasi forma de buze ca alte 5 milioane de femei de pe planeta, sau aceleasi model de implant mamar? Unde este unicitatea? Poate tocmai acesta este raspunsul: atunci cand substanta, continutul lipseste, ceea ce mai ramane (si mai conteaza) este doar forma, ambalajul…Din fericire el poate fi „augmentat”, din pacate, continutul…mai greu…