Televiziunile noastre isi dovedesc inca odata puterea in poate cea mai periculoasa dintre situatiile pe care le promoveaza cu obstinatie – Justitia TV, adica justitia facuta in fata ecranelor. Ca sa utilizam un termen juridic, aceasta creeaza un precedent periculos. Indivizi care mai de care mai analisti sau nu isi dau cu presupusul in fata televizoarelor despre persoane, situatii, arestari sau posibile arestari, fapte mai mult sau mai putin penale. Un teatru al absurdului in care gasim de-a valma acuzati si acuzatori, judecatori, jucati de actori abjecti.
In tara noastra totul lasa sa se inteleaga ca functioneaza mai degraba prezumtia de…vinovatie, decat cea de nevinovatie. Oricine poate spune orice despre oricine, fara sa fie nevoie sa dovedeasca in vreun fel afirmatiile. O astfel de situatie duce la posibilitatea ca orice persoana sa poata fi atacata si distrusa, fara posibilitatea de a se apara. Si, daca o face, trebuie sa-si demonstreze nevinovatia, situatie deseori imposibila. Acesta este si precedentul in sine: orice persoana poate apare la televizor si poate spune lucruri neadevarate despre altcineva, fara sa fie nevoie sa dovedeasca in vreun fel afirmatiile. Cealalta persoana, pana sa aiba posibilitatea sa se apere, este deja distrusa; astfel o viata de om si o imagine construita cu greu in ani de zile se poate ruina in cateva secunde. Oricine se poate trezi in aceasta situatie. Si, cum cultura populara ne ofera argumentul suprem: „fara foc nu iese fum”, este prea tarziu pentru orice fel de demonstratie de nevinovatie. Verdictul a fost dat. Ce este la fel de interesant, este ca nevinovatul nu are nici un fel de posibilitate de a se apara, acuzatia de calomnie, daunele morale produse fiind extrem de greu de probat. Intr-un film minunat si plin de intelesuri (Man of the Year – 2006), un personaj spune, despre aparitia la televizor a oricui: „nebunul, cot la cot cu savantul, pusi in cutii, unul langa altul…televizorul face ca totul sa para credibil, dar nimic nu mai este credibil, nimeni nu mai asculta…” (trad.aprox.). Spusele ar fi echivalentul unei alte expresii romanesti: „un nebun arunca o piatra in lac si zece destepti incearca sa o scoata”.
O alta situatie anormala, nesanatoasa si periculoasa este a celor care nu fac decat sa intareasca cele de mai sus, oameni cu diverse probleme, mai mult sau mai putin adevarate si/sau grave, in loc sa se adreseze justitiei, se adreseaza…televiziunilor. „Cazul” se judeca in fata micilor ecrane, acuzatiile curg, dovezile…nu prea/deloc. Un proces stramb, partinitor, care nu va duce in fapt nicaieri (constructiv) ci doar la mizerii, calomnii (acuze defondate), ruinarea afacerilor sau imaginii unor persoane, intr-un cuvant, la insasi distrugerea ideei de justitie si de dreptate.
De ce fac televiziunile acest lucru? Pe de o parte pentru a-si demonstra puterea – linsajul mediatic, asa cum mai este numit, este o arma teribila, care poate distruge pe oricine, fara sanse de revenire. Pe de alta parte, pentru audientele pe care le urmaresc furibund, cu orice pret, iar pretul include sacrificarea nevinovatilor (pana la proba contrarie).
Ele, „onoratele” televiziuni” ofera din plin circul. Painea?…nu o mai ofera nimeni…
