Autor: Pescaru Valentin – psiholog – psihoterapeut – sexolog – Bucuresti
www.psihologultau.net; www.psihoterapeutultau.net
Asistam zilele acestea la unul dintre cele mai negre episoade ale perioadei moderne a omenirii. Evenimentele din Franta ne arata, din nou, ca mai avem drum lung pana la adevarata civilizatie; dovada? – cateva desene/caricaturi au cauzat cateva zeci de victime. Inacceptabil. Nici o crima nu este justificabila.
Faptele produc nenumarate opinii, abordari si puncte de vedere; era normal, o astfel de crima sangeroasa produce trairi si emotii dintre cele mai puternice si este probabil ca efectele se vor resimti vreme indelungata. Observ insa ca abordarile si luarile de pozitie urmaresc mai degraba faptele si mai putin (spre deloc) cauzele.
Internetul s-a umplut brusc de „Charlie”. Ma intreb insa cati dintre autonumiti au avut curiozitatea de a citi cate ceva despre original? Inainte de a raspunde unui initiative emotionale cati s-au gandit daca identificarea cu victimele este potrivita? Este „Charlie” cu adevarat o victima in aceasta poveste? Unul dintre cuvintele care apar cel mai des in relatie cu descrierea activitatii publicatiei este „provocator”. Publicatia si ziaristii ei au fost tinta a nenumarate scandaluri si procese de-alungul vremii, tocmai pe chestiuni legate de impingerea, dincolo de limite, a „libertatii de exprimare” si a „satirei”, inclusiv (si mai ales) pe teme si subiecte religioase. S-au intersectat de multe ori cu reprezentanti ai cunor culte religioase, printre care si Islamice. Au fost tinta unor alte atacuri violente, astfel incat se aflau sub protectia constanta a politiei. Iata un punct de vedere: „victimologia reprezintă ştiinţa care studiază victima, adică persoana (persoanele) care a (au) suferit consecinţe morale, fizice sau materiale ale unei infracţiuni. Obiectul de investigare al victimologiei criminologice îl constituie victima infracţiunii, şi anume:
a) Personalitatea;
b) Legătura şi relaţiile reciproce cu individul care devine mai apoi infractor;
c) Comportamentul victimei ca legătură cauzală cu crima şi importanţa acesteia în geneza actului infracţional.
A avut oare aceasta atitudine provocatoare constanta vreun rol in toata aceasta tragedie? Oare „satira” si „caricaturile” sunt cea mai buna solutie pentru a incerca sa schimbi ceva cu care nu esti de acord? Sa iei in deradere valorile altcuiva tine de libertatea de exprimare?
Marea majoritate a relatarilor tragediei au privit situatia prin prisma dreptului la libera exprimare. In primele randuri, jurnalistii care pare ca si-au asumat rolul de aparatori ai acestei libertati, ca si cum le-ar apartine in exclusivitate. Cu alte cuvinte, la adapostul acestei libertati, ar avea cumva dreptul de a spune orice si oricum, fara a fi responsabili in vreun fel. Daca analizam insa activitatea marii majoritati a jurnalistilor din lume vedem insa ca ei nu mai sunt de mult ceea ce ar trebui sa fie. Este usor sa ne uitam la televizor, cateva zile la rand, la diferite posturi, sa citim cateva ziare, si numai libertatea si impartialitatea jurnalistilor nu o mai vedem. La aceasta se adauga insasi demersul unor Cluburi de presa care incearca, fara succes, sa repare cate ceva. Atat timp cat jurnalismul actual inseamna vanzarea publicatiei sau audienta, a vorbi despre libertate si impartialitate pare cel putin hilar. Revenind la „Charlie” poate ca nu este de neglijat sa precizam ca cele mai mari vanzari ale publicatiei au fost legate si de cele mai scandaloase situatii…
Este o linie foarte fina intre libertatea de exprimare si jignire, ofensa, calomnie si respect pentru libertatea celuilalt. In Franta aceasta linie a fost stearsa de sangele varsat. Cine are dreptate? Ce inseamna libertatea de exprimare atunci cand dreptul tau de a iti exprima parerile ataca/jigneste dreptul altcuiva de a crede in ceva? Este umorul acid (satira) calea cea mai potrivita de a aborda/schimba credintele cuiva? Nu moderatia strica, ci excesul.
Civilizatia vestica face mare caz de drepturile si libertatile ei, producand filme si publicatii cu subiecte care ataca credintele si principiile islamice. Nu am auzit insa de nici un film sau de o publicatie orientala (islamica) care sa-l prezinte de Isus, sau pe alti reprezentanti ai celorlalte religii intr-un mod asemanator-ofensator.
Daca privim situatia prin prisma credintelor religioase ajungem intr-un punct mai sensibil decat nitroglicerina. In toata lumea, imensa majoritate a conflictelor economice, politice si sociale are la baza teme religioase, respectiv neacceptarea reciproca. De altfel tema este istorica. In toata istoria umanitatii cele mai multe victime au fost facute in numele unui (Dumne)zeu. De cand o credinta, oricare ar fi ea legitimeaza o crima? Fanatismul religios a insotit umanitatea in toata existenta ei. Interpretarea subiectiva a unor percepte religioase nu va putea fi schimbata. Biserica – institutie responsabila cu transmiterea acestor percepte a avut (si are) o mare influenta in felul (forma) in care o face. Fundamentalismul islamic este doar o alta Inchizitie. Toate credintele religioase au avut fanatismul lor…si inca il mai au, este de ajuns sa ne uitam pe harta lumii…
Poate ca acestea sunt adevaratele teme de discutie si desigur ca subiectul este departe de a fi epuizat. Neacceptarea reciproca, libertatea prost interpretata si drepturile omului conform „unii sunt mai egali decat altii” subiecte extrem de serioase si sensibile care trebuiesc abordate cu responsabilitate. Daca vom analiza doar faptele si nu vom incerca sa intelegem cauzele, tragedia se va repeta, din nou, si din nou…
