Poate vi se va parea ciudat titlul articolului de fata dar, cum mi-am propus sa tratez „altfel” subiectele zilei….
In practica medicala (a se citi “psihiatrie”) termenul psihotic se refera la pierderea testarii realitatii, de obicei cu halucinatii, deliruri sau tulburari de gandire. O alta abordare se refera la pierderea limitelor egoului sau, cu alte cuvinte, la o iubire nesfarsita pentru sine…
In mod real si (de preferat) obisnuit, o doza de narcisism, adica de iubire de sine este normala, ba chiar obligatorie (de altfel voi trata acest subiect, extrem de important pentru existenta noastra intr-o serie de articole separate). Iubirea de sine se afla pe acelasi nivel cu respectul fata de sine, cu autoprotectia – instinctul de conservare, de supravietuire – elemente esentiale in dezvoltarea oricarei persoane. Daca insa, din diverse motive (pe care le putem trata daca veti dori), se petrece un scurt-circuit al dezvoltarii normale ale acestei iubiri de sine, lucrurile iau o intorsatura periculoasa si, in general patologica.
O rana, un “atac” asupra acestei iubiri de sine, sau, din contra, o supraalimentare a acesteia face ca persoana sa-si foloseasca toata energia in a “ajunge cineva”, in a demonstra lui si celorlalti “cine este”. Nevoia de apreciere, de recunoastere este atat de mare incat nu este precupetit nici un efort, nu exista nici un pret care sa nu fie platit pentru aceasta cauza. Acest mod de functionare al persoanei este atat de profund incat vorbim deja de un tip de personalitate, adica de o structura. In cazurile extreme, de tip “grandios” se ajunge la deliruri de inflationare a valorii, puterii, cunoasterii, identitatii, sau deliruri de relatie speciala cu un personaj religios sau cu o personalitate foarte cunoscuta. Mecanismele de aparare ale persoanei sunt de negare (isi neaga sentimentele de rusine, umilire si inferioritate), transforma orice sentimente inacceptabile in opusul lor (inferioritatea se transforma in grandiozitate) si proiecteaza orice sentimente inacceptabile in afara, asupra celorlalti, pe care ii transforma in “rai, tirani, posedati, etc”. Daca aceasta pozitie, acest comportament (“lupta cu raul”) este alimentat de alte persoane cu pareri apreciative, de recunoastere si valorizare, persoana nu mai poate fi oprita: nici cu vorba, nici cu fapta. Nu mai tine cont de nimic si de nimeni, nu mai exista o alta parere si un alt interes ci ea…doar ea. Devine detinatoarea puterii de a da viata sau moarte, de a ridica sau a distruge in egala masura. Cu alte cuvinte nu mai are legatura cu ceea ce se intampla in jurul ei, cu realitatea. Discursul este atat de minunat, de convingator, imbracand adevaruri eterne, principii general valabile si valori istorice incat pare ireal, iar asta atrage prozeliti, caci promite idealul unor oameni care au nevoie de asta (cine oare nu are?!). In aceste conditii cine mai vede ca imparte paine si otrava in egala masura? Dar lucrurile nu se opresc aici, caci desigur, parerile de acest tip nu pot fi acceptate de unii/ceilalti, care au “nesimtirea” de a nu crede in aceste promisiuni paradisiace si in nici un caz exprimate in acest fel (“cine nu este cu mine este impotriva mea”) – asa apar ideile de tip persecutor: persoana se simte urmarita, persecutata (“cineva are ceva cu mine” se transforma rapid in “toata lumea are ceva cu mine”) si, ca solutie de iesire “favorabila” din situatie, se transforma in martir, pe altarul aceleiasi idei grandios-delirante de suprauman, de jertfa biblica.
Dincolo de spectacolul, eventual interesant, oferit de o astfel de personalitate gasim insa o drama, o persoana in suferinta, aflata intre grandoare si decadere, propriul lui inger si demon…
*Orice asemanare cu persoane reale este pur intamplatoare….
