PERIOADA SUGARA – DEZVOLTAREA PSIHICA TIMPURIE (0-1an)
presupune modificari substantiale de viata care se produc odata cu trecerea de la mediul intern la cel extern, de la mediul lichid la cel gazos. Copilul nu dispunde de bagajul biologic si psihologic necesar pentru a-si asigura in mod independent viata. De aceea el ramane o buna perioada de timp cu o dependenta accentuata fata de mama. Pentru copil mama reprezinta o necesitate a existentei sale fizice si in acelasi timp, cea care ii asigura formarea si dezvoltarea planului psihologic.
In conditii favorabile, pe tot parcursul perioadei sugare, are loc o continua dezvoltare profunda a vietii psihice, se consolideaza o serie de functii si insusiri, se organizeaza conduite cu caracter tot mai specializat si se inregistreaza progrese evidente de la o perioada la alta. In acest sens hranirea, respectiv digestia fac parte din obiceiurile alimentare primare, ce vor conduce la nevoi mai complexe. Ulterior, nevoile de aparare (supravietuire) devin active, si incep sa se exprime in diverse feluri: plans, tipat, miscare.
Desigur ca recomandam hranirea naturala a copilului, respectiv alaptarea. In aceasta perioada, legatura sugarului cu mama se desfasoara la nivelul gurii, un loc extrem de important pentru copil, fiind prima zona cu care acesta este in stare sa „simta”, sa diferentieze un mediu sau altul. Putem sa explicam astfel gesturile de sugere sau muscare prin modalitati de interactionare a copilului cu mama, pe care acesta le „testeaza”, le invata si le exprima ca fiind legate de stari anume pe care le traieste. Inainte de a avea o relatie cu mama ca „intreg” sugarul are o relatie cu sanul, pe care il considera sursa lui de hrana, respectiv sansa de supravietuire. Interactiunea dintre sugar si mama, respectiv pozitia de alaptat are un rol dublu: ofera hrana dar in acelasi timp ofera protectie, securitate, prin imbratisare, prin contactul fizic dintre sugar si mama, o prelungire a contactului anterior din perioada uterina (pozitia de imbratisare-cuprindere a sugarului reface intr-o mare masura cuprinderea lui din perioada uterina). Tocmai de aceea se explica faptul ca sugarul inceteaza sa planga atunci cand este luat in brate chiar daca mama stie ca este satul, ca a mancat destul, nevoia lui atunci este de afectiune, de imbratisare. In limbajul de specialitate se utilizeaza cuvantul „holding” ce denumeste mult mai larg interactiunea din acele momente, de „cuprindere/acoperire prin imbratisare” – adica de exprimare a afectiunii prin interactiunea fizica. Aceasta nevoie se regaseste pe tot parcursul vietii noastre si se exprima mai ales in momentele/situatiile de pericol, teama, neplacere: „...am nevoie doar sa ma tii in brate...” – o expresie ce infatiseaza (si diferentiaza) nevoia de afectiune prin contact fizic, spre deosebire de contactul fizic intim/sexual.
Din toate acestea rezulta recomandarea ca atunci cand hranirea naturala, la san, nu este posibila, din diverse motive, si hranirea artificiala se realizeaza cu biberonul, pozitia de hranire sa fie aceeasi ca la alaptare, copilul tinut in brate.
In aceasta perioada avem o unitate „duala” intre copil si mama (un intreg format din doua parti unite intre ele), insa relatia nu se opreste (si nu trebuie sa se opreasca aici). Copilul are nevoie de afectiune din partea mamei, de care este legat intr-o stare de dependenta totala. El trebuie sa simta aceasta afectiune prin luare in brate, prin leganare, prin vorbire. Vocea mamei, pe care o recunoaste inca de cand era in burta acesteia este motiv de bucurie, pe care putem sa-l observam pe fata sugarului. Este semnificativa, in dezvoltarea copilului, constituirea nevoilor legate de prezenta parintilor si de relationarea cu acestia. Reflexul de orientare este pus in evidenta de trebuinta de a simti, de a auzi, de a vedea, etc. Cu timpul, trebuintele biologice (hranitul, somnul), vor capata un cadru si un ritm de satisfacere (orar zilnic) si vor constitui bazele, terenul de intretinere a comunicarii si invatarii (ritualuri cum ar fi imbaierea, hranitul, pregatirea pentru culcat etc.). Repetarea acestor secvente de satisfacere a trebuintelor fiziologice ii creaza copilului o serie de senzatii tactile, olfective, gustative, ce vor sta la baza dezvoltarii de ansamblu si la constituirea unor conduite/obisnuinte. Grija mamei il protejeaza in fata stimulilor interni sau externi prea puternici. Mama are rolul unui eu executiv, care acopera incapacitatea initiala a copilului de a face legatura intre energiile instinctuale si de a amana satisfacerea imediata. Protejeaza nou-nascutul de la trauma pe care ar produce-o stimulii interni. Sarcina pricipala a mamei si a copilului este reglarea si stabilizarea ciclurilor somn-trezie, zi-noapte, foame-satietate. Astfel mama joaca rolul unui negociator-intermediar intre copil si mediu, ce regleaza interactiunea aceasta la un nivel acceptabil/suportabil de catre copil.
Reciprocitatea la nastere utilizeaza diverse sisteme fiziologice atat la mama cat si la nou-nascut, inclusiv sistemul vizual, auditiv, kinestezic, si chiar psihofiziologice.
Se instaleaza un sistem de schimb afectiv in care parintele si nou-nascutul amesteca diferite comportamente in schimburi mutuale, cum ar fi in privit si incitare, voce si miscare, voce si privirea directa a fetei. In acest mod se dezvolta modalitati exclusive de comunicare intre mama si copil, care vor deveni fundatia functionarii psihologice. Acum se pun bazele primei relatii intre sugar si o alta persoana.
La aceasta varsta copilul isi dezvolta deja forme ale perceptiei, iar, odata cu formarea din ce in ce mai complexa a perceptiei apar forme ale reprezentarii. Specialistii afirma ca sugarul are deja formata o reprezentare a sanului matern, pe care il considera ca fiind primul lucru bun din viata lui. Mai tarziu, sugarul va avea o reprezentare a mamei, o reprezentare interna, ceea ce va insemna primul pas intr-o directie noua, de departare fata de mama (poate sa accepte lipsa mamei caci are reprezentarea ei inauntrul lui - „stie ca se va intoarce”.
Pentru aceasta perioada mama trebuie sa fie atenta la caracteristicile dezvoltarii timpurii ale copilului, si in acest sens trebuie sa tina o legatura stransa cu medicul, caruia trebuie sa-i sesizeze diferentele fata de comportamentul normal.
Exista 4 faze ale dezvoltarii copilului mic:
1. faza diferentierii - alerta senzoriala permanenta, scanarea mediului apropiat si indepartat ; 6-7 luni momentul de varf al explorarii fetei mamei si a accesoriilor ei ; 7-9-10 luni - tentative de separare (indepartare) fizica de mama ; explorarea strainilor – cu uimire si neliniste, compararea si reasigurarea cu mama ca model cunoscut si emotional de dezvoltare ; la finele primului an si in primele luni ale celui de al doilea – 2 directii ale dezvoltarii : una a autonomiei structurii intrapsihice, cealalta, dezangajarea si separarea de mama
2. faza de « practica » - pana pe la 15-18 luni
a. o etapa timpurie generata de capacitatea sporita a copilului de a se indeparta fizic de mama – taratul, cataratul, in timp ce inca se tine de ea ;
b. deplasarea prin mers - din ce in ce mai mult lumea exterioara devine accesibila explorarii, fara a baga cu totul de seama ca mama nu este alaturi, fara a sti cu totul ca mama nu este o parte a sa ; activitatea exploratorie este cea care determina stabilirea limitelor corporale si sporirea unei constientizari a partilor corpului. Copilul isi exprima placerea utilizarii integrale a corpului, energia care era in trecut centrata pe satisfacerea pasiva a nevoilor corporale, devine acum eliberata in utilizarea activa a corpului si cautarea activa a placerii la oarecare distanta fata de mama. Copilul incepe o poveste de dragoste cu lumea si cu el insusi, se afla intr-un punct maxim al narcisismului (iubirii de sine). Exista deja perioade de ambivalenta si ostilitate fata de mama, de indispozitie si frustrare, perioade in care este important ca mama sa ramana disponibila si sa reactioneze cu un comportament predictibil.
3. faza de separare – incepe pe la 16 – 18 luni Pe masura ce copilul realizeaza separarea de mama – stimulata de capacitatea nou deprinsa de a se distanta de mama si de cresterea/dezvoltarea cognitiva, pare sa traiasca o nevoie sporita si o dorinta de a impartasi cu mama fiecare noua achizitie si experienta. Catre finele perioadei de « practica » copilul pare sa realizeze ca lumea nu este propria lui cochilie, ca trebuie sa se confrunte cu ea pe cont propriu, deseori ca o fiinta neajutorata, mica, si separata, incapabila sa ordone/comande o facilizare, un ajutor, doar prin experienta resimtita sau chiar prin verbalizare. Micutul trebuie sa renunte treptat si dureros la iluzia ca el este punctul central al universului, ca totul se invarte in jurul lui. Aceasta etapa se caracterizeaza prin dileme, prin modificari extreme afective, intre iubire si ura. Schimbarile de dispozitie si furiile acompaniaza comportamente alternante de dependenta/agatare si respingere a mamei. Copilul realizeaza ca dorintele sale nu coincid totdeauna cu cele ale mamei ; ca nu o poate totdeauna forta sa le gratifice (sa le indeplineasca). Nu mai este majestatea sa omnipotenta care, dupa cum noi ne imaginam, reprezenta trairea sa din trecut. Schimbarea de la euforia din etapa de practica, la dispozitia depresiva si preocuparea permanenta legata de locul si indeletnicirile mamei devin dramatice in aceasta etapa a separarii. Copilul oscileaza intre o asertivitate incapatanata impotriva dorintelor mamei si, poate chiar in momentul urmator, placerea familiara de « potrivire impreuna ».
Perioada de separare lasa o amprenta asupra stilului caracterial, pentru ca toti avem nevoi de separare, de apropiere, de autonomie, si de dependenta. Modul individual de gestionare a acestor dileme, ca si maniera de functionare a eului in raport cu teama/frica vor reflecta modul de rezolvare a conflictului de separare. De ex., daca sentimentele ostile le depasesc in importanta pe cele afectuoase, reprezentarea materna poate deveni atat de distorsionata de proiectia sentimentelor violente, agresive in perioadele de criza, incat copilul nu este capabil sa aibe sentimente pozitive despre mama sau despre de sine ; mama atunci nu va fi capabila sa functioneze ca un eu auxiliar al copilului si sa incurajeze rezolvarea optima a conflictului.
Daca totusi copilul, in loc sa fie coplesit, poate accepta si tolera izbucnirea de furie impotriva mamei si sa recunoasca in acelasi timp ca ea este aceeasi persoana pe care o iubeste in alte momente, el poate integra imaginile de sine si de ‘’altul’’ « bune » si « rele » in reprezentari stabile. Vazand-o pe mama « mai mult buna », copilul va dori mai degraba sa se faca placut, renuntand temporar la gratificari pentru mai multa iubire ; internalizarea si identificarea continua lin, intarind independenta, autonomia de functionare a eului.
Mai simplu spus, aceasta separare fata de mama este inceputul unui lung drum catre constituirea/formarea ca fiinta unica, ca individualitate, catre gasirea propriului drum in viata, catre independenta. Daca separarea se produce in mod natural, fara probleme, copilul poate trece in etapa urmatoare de dezvoltare, daca nu, el poate lua cu el problemele din aceasta etapa, care se pot agrava ulterior si pot influenta dezvoltarea normala. Problemele despre care vorbim se refera in general la o dependenta crescuta de mama sau, dimpotriva, la o distantare prea mare de aceasta (racire).
In aceasta perioada rolul tatalui este mai mic decat cel al mamei, prin natura lucrurilor, dar asta nu inseama ca tatal lipseste din poveste. El trebuie sa fie un ajutor important al mamei si sa participe, in masura timpului posibil, la toate ritualurile copilului : la hranit, la imbaiat, la masajul acestuia etc. Chiar daca sugarul pare ca nu este foarte constient de prezenta tatalui, relatia lor a inceput deja si are o importanta bine stabilita in viata amandurora. Tatal poate fi un inlocuitor important al mamei in anumite cazuri si, lucru foarte important, un sustinator la fel de important al mamei. Aceasta perioada va avea frumusetea ei in masura in care mama si tata vor colabora si se vor sustine reciproc in momentele tensionate. Sigur ca vor exista momente mai dificile, de oboseala si stres, dar ele pot fi depasite in situatia in care parintii inteleg sa-si imparta sarcinile si sa participe impreuna la ingrijirea noului nascut. Zambetele si ganguritul micii fiinte vor constitui recompensa ce va da multumirea si fericirea de a fi parinte.
Programari
Pentru programari accesati formularul urmator.
