Mizerii TV Ep.19 Televiziunea care traumatizeaza

Mizerii TV Ep.19 Televiziunea care traumatizeaza

Autor: Pescaru Valentin – psiholog, psihoterapeut, sexolog

Empatia

Sunt inca proaspete ecourile tragediei de la Cubul Colectiv.  Si eu, ca si multi altii, am fost martorul indirect al situatiei, pana la un punct, cand am refuzat sa o mai fac. Pur si simplu nu m-am mai uitat la tv. Am inceput sa ma intreb daca nu cumva am inceput sa o iau razna, unde imi este empatia, tocmai eu, ca psihoterapeut pregatit si cu experienta de ani de zile in a face fata celor mai mari orori?!

Apoi am inceput sa fiu intrebat exact acelasi lucru de catre diversi, prieteni, cunostinte, pacienti: „Domnule psiholog, am o problema daca refuz sa ma mai uit? Simt ca nu mai pot sa o fac?” , „Mi-am pierdut umanitatea?”

Trauma

Am inceput sa ma gandesc serios, sa analizez ce se intampla. Mi-am amintit definitia traumei/traumatizatilor: „sunt persoanele care au trait, asistat sau s-au confruntat cu un eveniment sau cu evenimente care au implicat moarte sau lezare grava, ca atare sau amenintarea cu moarte sau lezare grava, sau care au implicat o amenintare a integritatii fizice proprii sau a altora; raspunsul acestor persoane la situatie a implicat frica intensa (groaza), neajutorare, oroare, de nivel maxim”.

Televiziunile, prin felul in care au redat evenimentele, prin faptul ca zile intregi au prezentat, cu maxim de amanunte, din nou si din nou, ce s-a intamplat, nu au facut decat sa creeze o alta trauma, pe care multi dintre noi au trait-o inconstient.

A fost un „preamult” de oroare si carnagiu, care nu a facut decat sa creasca numarul indirect al victimelor. Nu intamplator, in zilele urmatoare am sesizat o crestere a numarului de persoane cu anxietate, atacuri de panica si episoade depresive, persoane fara o legatura directa cu situatia.

Din punctul meu de vedere, televiziunile, TOATE, au dat, din nou, masura mizeriei in care se scalda, a faptului ca nu pregeta niciun efort pentru a-si atinge scopul. Tragedia in sine, de la un cap la altul, a durat cateva ore. Televiziunile insa au facut-o sa dureze zile. Desigur ca nu ma refer aici pierderea de vieti omenesti care a continuat si din pacate va mai continua.

Expunerea la o astfel de trauma pentru zile intregi a pus la grea incercare mecanismele de aparare naturale si sanatoase ale fiecarui om. Dar mecanismele acestea au si ele limite, peste care nu se poate trece. Atunci apare refuzul, evitarea, ca incercare de protejare. Iar  aceasta nu inseamna lipsa empatiei, ci dimpotriva, reactia la un exces de empatie ce poate avea consecinte dezastruoase. Sau apare cedarea, caderea, si izbucnirea simptomelor asociate traumei, specifice anxietatii si depresiei, de teama si tristete profunda.

„Jurnalismul de clasa” si-a facut si el datoria. A fost mai important sa se filmeze decat sa se ajute. Fiecare resuscitare, fiecare corp ars, aratate din nou si din nou. Un spectacol macabru, descris perfect de declaratia unei „jurnaliste” ?!?! care se bucura ca are o meserie care i-a permis sa ia parte la o astfel de situatie.

Tragedia

Trist, dureros, macabru. Mizeria umana in desfasurare. Vulturii deasupra corpurilor ce-si dau ultima suflare.

Mi-am amintit de o discutie recenta, in care adevarati jurnalisti (straini) vorbeau de deontologia profesiei in astfel de cazuri si se intrebau: „foloseste cuiva cu adevarat sa prezinti cadavrul unui om?”; vorbeau despre situatii in care familii si-au vazut copii la tv in timp ce erau resuscitati sau tocmai murisera!!! Este oare acesta modul potrivit de a face televiziune?

Oare nici moartea nu mai merita respect?