Fara cuvinte – dna.E

Fara cuvinte – dna.E

Poate ca din domeniul nostru, al celor care se ocupa de oamenii aflati in suferinta, a aparut expresia „viata bate filmul”. In fiecare zi ne spunem: „aceasta este cea mai neplacuta poveste de viata pe care am auzit-o”, dar nu trece mult timp pana sa auzim alta mai impresionanta. Lucrand cu oamenii am inteles foarte repede ca „niciodata nu trebuie sa spun niciodata”.

Nimic nu prevestea ce avea sa se intample in acea zi la cabinetul de la spital, era o zi ca oricare alta. Primesc un mesaj in care mi se spune ca mi-a fost trimisa pentru psihoterapie o pacienta si ma pregateam sa o primesc. Pe usa intra o femeie de circa 55-60 de ani, absolut obisnuita din toate punctele de vedere, o rog sa ia loc si sa imi vorbeasca despre ea. Incepe sa-mi vorbeasca destul de incet si rar, parca masurandu-si cuvintele, pentru a le alege pe cele mai potrivite. O tristete adanca transpare din cuvintele ei…dupa primele 10 minute incepe sa planga incet, in timp ce isi continua povestea…

Pe timp ce povestea o stare extrem de neplacuta ma inunda, nu-mi dadeam seama daca era tristete, furie, neputinta, sau toate la un loc. In momentul in care a terminat de vorbit, dupa circa 25-30 de minute, mi-am dat seama ca nu pot vorbi. Orice as fi spus era prea putin fata de suferinta ce reiesea din povestea auzita. Femeia se uita la mine parca asteptand un raspuns, dupa cateva minute ma intreaba: „eu ce fac acum”? In acest moment mi-am dat seama ca nimic din ceea ce invatasem in atatia ani de studiu si din atatea alte cazuri nu-mi ajuta; era prima data cand pur si simplu nu gaseam ceva inteligibil si cat de cat omenesc sa spun. Parca toate relele si suferinta din lume insotise aceasta femeie de-alungul vietii: parinti violenti care o chinuisera toata copilaria dupa care o parasisera de-a binelea, un sot alcoolic ce o batea pana nu mai misca, un copil dependent de cocaina, pierderea casei in care locuia din cauza sotului si fiului, lipsa oricaror mijloace de subzistenta si a oricaror neamuri/rude ce ar fi putut oferit o mica solutie de supravietuire, o viata traita in batai, pe strazi…Eram fara cuvinte…Am reusit sa baigui cateva fraze si ne-am despartit, ce mai puteam face?

Multa vreme m-a urmarit un sentiment extrem de neplacut, de tristete amestecata cu neputinta. Dupa cateva luni am prezentat cazul si situatia in care ma aflasem unor colegi psihoterapeuti. Dupa ce mi-au oferit diverse pareri, unul dintre ei mi-a spus: „crezi ca acesta va fi singurul caz in care vei avea acest sentiment de neputinta?…am un prieten care lucreaza in sectia de oncologie a spitalului X cu copii bolnavi de cancer in stadiu terminal…” Brusc am realizat ca exista „si mai rau”, ca intotdeauna poate exista si mai rau, ca de fapt acolo unde eu credeam ca menirea mea se sfarseste ea de fapt incepe. A fi alaturi de cineva in cele mai grele momente ale vietii lui, in cea mai adanca suferinta trece dincolo de cuvinte. Mi-am amintit o scurta discutie pe care o avusesem cu dna E pe holul spitalului a doua zi dupa intalnirea noastra, in care am intrebat-o cum ii este si mi-a raspuns: ”mai bine” si mi-a spus ca se gandeste la o solutie. Vorbea la fel de incet si rar dar de data asta cu un soi de resemnare, o resemnare a persoanei ce nu mai are nimic de pierdut, pe care suferinta extrema a purificat-o, ducand-o dincolo de starile omenesti obisnuite, dincolo de viata si problemele de zi cu zi. Era o persoana care se incapatana sa spere ca exista „maine”…